Norodul se-adună îndată.
Mulţimea-ncepe-a aclama.
Şi împrejur se face roată.
Apare dintr-o dată ea.
Pe ritm alert de castaniete,
Carla începe a glisa,
Cu bucle negre și cochete
Și panglici roz pe pielea sa.
Cu simteria unor zaruri,
Şi fusta de un roşu-aprins,
Începe-a undui în valuri,
Cu buze mari şi glasul stins.
Pe marmura cea de tăciune
Fata începe-a desena.
Aleargă precum o minune.
E o himeră umbra sa.
Înnebuniţi de veselie,
Nu contenesc a-aplauda
Şi oamenii cu frenezie
Cer Domnului regina sa.
Regele vede şi aude.
Cum fata cucereşte totul.
Îşi spune-n barbă pentru sine:
“Cu ea voi îmblânzi norodul”
În acest timp fata gândeşte
Şi se întreabă ne-ncetat
De ce destinu-o-urmăreşte.
Nu vrea a fi de măritat.
Ea cugetul apoi-l îndreaptă
Spre ţara ei, unde acum,
Un suflet cald e trist, ş-aşteaptă
La răsărit de acest drum.
Încearcă-apoi a da uitării
Tot ce-a avut şi a iubit
Smulgându-se încet visării.
Nu mai e loc de răzgândit.
Dar sufletul întrezăreşte
O pală rece, nori de fum,
Un spirit ce se umileşte.
O lacrimă-i apare-acum.
Aplauzele conteniră.
Un rege se coboară dur
Şi dinspre el toţi resimţiră
Doar fulgere în împrejur.
“E de acum noua regină!
Destul, ingraţilor vă spun.”
Şi toţi în faţa-i se închină,
Iar vocea-i este ca de tun.
De subsuoară o cuprinde.
Chipul cel palid tresări.
Şi spre palat el o împinse.
“Încearcă numai a grăi!”
În acest timp, din cei de faţă
Un cuget freamătă în vânt.
El este nevăzut la faţă.
Doar şoimul lui repetă-n gând
Tot ce el vede şi aude.
Şi-l întrebă şoimul cel drept:
„Ce vrei să faci acum, stăpâne?”
“Nimic. Prefer să mai aştept.”
II
Stăpânul somnul nu-l cunoaşte
Într-un castel la răsărit.
“Când va începe a se naşte ?”
Iar cugetu-i este umbrit.
Frânturi de amintiri senine
Începe-a retrăi în gând
Îi săruta buzele pline
Cu suflet cald, şi chipul blând.
O învelea pielea lui aspră
În nopţile cele de-amor.
De vocea ei, voce măiastră
Adesea îl trezea un dor.
Trezit fu dis-de-dimineaţă
După o noapte de-acest fel
Şi râsu-i se plimba pe faţă.
Iar Carla îi vorbea fidel:
“Te rog iubite, o secundă
Vreau a-ţi răpi somnul cel drag.
O simt! Iubirea mă inundă
Şi cu un prunc eu mă atrag”
Pe dată mintea-i reveni
În cruntul, nemilos prezent,
Şi şoimului prinde-a-i vorbi
Rugându-l să fie atent
La orice lucru, fie şi mic
Ce poate-a pune-n funcţiune:
“Planul meu sacru, însă zic
Că am nevoie de-o minune”
Uşor el sabia-şi ridică
Şi dintr-un colţ uitat de ani
Spre un inel priveşte-o clipă
În cufărul cu puţini bani.
Încălecă dintr-o mişcare
Pe calul de-un negru senin
Iar spiritul lui îi tresare.
În gându-i nu e loc de chin.
III
E singură acum şi-o doare.
Durerea-i este subjugată
De o plăcere mult mai mare.
În vis se dăruieşte toată
Celui ce inima-i aprinde.
Iar el apare cu o şoaptă:
“Sunt eu! Încearcă a mă prinde
De mână, cu fiinţa toată!
Nu pot sta mult aici cu tine,
Căci şerpii-ascultă de sub frunze.
Curând vor fi zile senine!”
Şi gura-i-o-apăsă pe buze.
Văzu a şaptea dimineaţă
De când era doar sclava lui.
Un vis i se citea pe faţă.
Se lăsa pradă dorului.
“Vrei palma mea să te doboare?
Nu vezi cât de târziu e-acum ?
Priveşte-l imediat pe soare,
E chiar la jumătate drum!
Trezeşte-te acum copilă!
Nişte cuvinte am să-ţi spun.
Eu plec spre est, iar a mea milă
Îngăduie doar un nebun.
Căci nebun trebuie să fie
Cel ce nutreşte-a cuteza
La fala ce îmi aparţine
Şi a ieşi din vorba mea.
A n-asculta tu doar încearcă.
Plec spre o bătălie grea.
Din vie te voi face moartă
De vei ieşi din voia mea!”
Şoimul priveşte din fereastră
La scena cea de dinainte.
“Aceasta este şansa noaştră
De a-l trimite în morminte.”
IV
Pe malul unui râu de-argint
Murgul cel breaz şi-l odihneşte.
Şi cu o vorbă de alint
Oftează-adânc. Îi povesteşte
Tovarăşului său de drum
Cum i-au răpit-o dintre braţe
Şi a pierdut-o-n nori de fum.
El nu concepe alte soaţe.
Calul îi spuse cu avânt
Să-ncalece numaidecât
Şoimu-i trimise-apoi în gând
Imaginile din trecut.
V
Pe o câmpie înroşită
De seva zecilor soldaţi
Cu o privire mai cumplită
Regele-atacă ai săi fraţi.
Din rândul lor, ca un tăciune
Apare-un armăsar străin.
“Iat-o! E scumpa mea minune
Ce-am aşteptat-o cu venin.”
Şi după aceste cuvinte
Războinicul necunoscut
Deschide calea spre morminte
A regelui cel de temut.
Şi cu-o mişcare-ameţitoare
Se-ndreaptă spre-al său adversar
Şi cu o forţă-uluitoare
Tiranul e trimis spre-amar.
VI
Din camera cu multe gratii
O viaţă-ncepe-a pâlpâi.
Carla îşi odihneşte ochii.
Şi-nvaţă din nou a iubi.
Uşa-ncăperii se deschise
Şi el privea înmărmurit
La fata pe care-o iubise.
De-acum el iubea înzecit.
