Monday, October 19, 2015

My wish for your sons


Being a parent it is hard
But as a child it’s even harder
I now remember of my mother
The one I failed so many times
I thought that her harassment towards me
Resulted from the guilt I carry
But this is not the point my poem makes
I told you my greatest mistakes
My wish for your beloved sons
Are just as accurate in thought
As the desires that I had
For my dead son
He was not born
And this is just my greatest sin
I was ashamed to tell you this
I now believe he is with God
Praying to him for my redemption
Now that I have your full attention
I give my best for your two children
I guarantee they will find freedom
I pray they live a life of bliss
And do not know the word abyss
I hope they find their true love story
And they’ll be drowning in the glory
Of one and mighty God Allah
I hope they teach you how to smile
Not for awhile but all the way
Close to their hearts is where you’ll stay
I wish abundance in their worlds
I wish they never face a sword
I wish that nature and their fire
Fulfill every single  desire
And finally at time of peace
That they accept me as their friend
And then is when I’ll be released
That is my last and final test
Marie...Amora...I can’t rest....

Thursday, June 4, 2015

Și am crezut

Și am crezut
Că nebunia celui negru,
Așa cum a fost scris să fie,
Mă va lăsa fără suflare,
Fără de astă poezie.

Îți mulțumesc Ție, iubito,
Că Mi-ai păstrat flacăra vie!
Îți mulțumesc! Da, Alexandro!
Căci Tu ești a Mea nebunie.

Un mulțumesc e prea un pic,
Ca să-mi exprim recunoștința.
Te rog să șezi acum un pic,
Ca să Îți spun ce vrea 
Voința!

Ea te vrea bine, sănătoasă,
Din ce și tot mai și frumoasă,
Curată tot așa cum ești,
Cu suflet desprins din povești,
Și printre rânduri să citești
Că Te iubesc!

Și știu că și Tu Mă iubești 

Monday, June 1, 2015

Sper să crezi

Sper să nu crezi că tu nu ştii
A naşte-un cuget prea perfect,
Şi a compune simfonii.
Sper să nu crezi că nu eşti drept.

Sper să dai tot ce ai mai bun.
La fel cum dai, sper sa primeşti.
Sper să poţi fii puţin nebun.
Şi, te rog, crede în poveşti!

Sper să trăiești ca o albină,
Şi-n loc de miere să creezi
Iubiri şi-o viaţă mai senină.
Să crezi că limpede tu vezi!

Sper să-nțelegi că eşti un zeu,
La fel, dar diferit de alţii.
Şi sper ca stii: vei fii mereu!
Să fii alături de toţi fraţii.

Sper să înveti tot ce te-ajută
A fi un om mai cumsecade.
Şi-n loc de-o amintire mută
Să laşi numai iubire-n spate.

Peste necaz sau tragedie
Cu-n zâmbet nonşalant păşeşte.
Acestea zilnic sunt o mie.
Doar pacea-i cea ce te priveşte!

Etern muritoare

Norodul se-adună îndată.
Mulţimea-ncepe-a aclama.
Şi împrejur se face roată.
Apare dintr-o dată ea.

Pe ritm alert de castaniete,
Carla începe a glisa,
Cu bucle negre și cochete
Și panglici roz pe pielea sa.

Cu simteria unor zaruri,
Şi fusta de un roşu-aprins,
Începe-a undui în valuri,
Cu buze mari şi glasul stins.

Pe marmura cea de tăciune
Fata începe-a desena.
Aleargă precum o minune.
E o himeră umbra sa.


Înnebuniţi de veselie,
Nu contenesc a-aplauda
Şi oamenii cu frenezie
Cer Domnului regina sa.

Regele vede şi aude.
Cum fata cucereşte totul.
Îşi spune-n barbă pentru sine:
“Cu ea voi îmblânzi norodul”

În acest timp fata gândeşte
Şi se întreabă ne-ncetat
De ce destinu-o-urmăreşte.
Nu vrea a fi de măritat.

Ea cugetul apoi-l îndreaptă
Spre ţara ei, unde acum,
Un suflet cald e trist, ş-aşteaptă
La răsărit de acest drum.

Încearcă-apoi a da uitării
Tot ce-a avut şi a iubit
Smulgându-se încet visării.
Nu mai e loc de răzgândit.

Dar sufletul întrezăreşte
O pală rece, nori de fum,
Un spirit ce se umileşte.
O lacrimă-i apare-acum.

Aplauzele conteniră.
Un rege se coboară dur
Şi dinspre el toţi resimţiră
Doar fulgere în împrejur.

“E de acum noua regină!
Destul, ingraţilor vă spun.”
Şi toţi în faţa-i se închină,
Iar vocea-i este ca de tun.

De subsuoară o cuprinde.
Chipul cel palid tresări.
Şi spre palat el o împinse.
“Încearcă numai a grăi!”

În acest timp, din cei de faţă
Un cuget freamătă în vânt.
El este nevăzut la faţă.
Doar şoimul lui repetă-n gând

Tot ce el vede şi aude.
Şi-l întrebă şoimul cel drept:
„Ce vrei să faci acum, stăpâne?”
“Nimic. Prefer să mai aştept.”

II

Stăpânul somnul nu-l cunoaşte
Într-un castel la răsărit.
“Când va începe a se naşte ?”
Iar cugetu-i este umbrit.

Frânturi de amintiri senine
Începe-a retrăi în gând
Îi săruta buzele pline
Cu suflet cald, şi chipul blând.

O învelea pielea lui aspră
În nopţile cele de-amor.
De vocea ei, voce măiastră
Adesea îl trezea un dor.

Trezit fu dis-de-dimineaţă
După o noapte de-acest fel
Şi râsu-i se plimba pe faţă.
Iar Carla îi vorbea fidel:

“Te rog iubite, o secundă
Vreau a-ţi răpi somnul cel drag.
O simt! Iubirea mă inundă
Şi cu un prunc eu mă atrag”

Pe dată mintea-i reveni
În cruntul, nemilos prezent,
Şi şoimului prinde-a-i vorbi
Rugându-l să fie atent

La orice lucru, fie şi mic
Ce poate-a pune-n funcţiune:
“Planul meu sacru, însă zic
Că am nevoie de-o minune”

Uşor el sabia-şi ridică
Şi dintr-un colţ uitat de ani
Spre un inel priveşte-o clipă
În cufărul cu puţini bani.

Încălecă dintr-o mişcare
Pe calul de-un negru senin
Iar spiritul lui îi tresare.
În gându-i nu e loc de chin.

III

E singură acum şi-o doare.
Durerea-i este subjugată
De o plăcere mult mai mare.
În vis se dăruieşte toată

Celui ce inima-i aprinde.
Iar el apare cu o şoaptă:
“Sunt eu! Încearcă a mă prinde
De mână, cu fiinţa toată!

Nu pot sta mult aici cu tine,
Căci şerpii-ascultă de sub frunze.
Curând vor fi zile senine!”
Şi gura-i-o-apăsă pe buze.

Văzu a şaptea dimineaţă
De când era doar sclava lui.
Un vis i se citea pe faţă.
Se lăsa pradă dorului.

“Vrei palma mea să te doboare?
Nu vezi cât de târziu e-acum ?
Priveşte-l imediat pe soare,
E chiar la jumătate drum!

Trezeşte-te acum copilă!
Nişte cuvinte am să-ţi spun.
Eu plec spre est, iar a mea milă
Îngăduie doar un nebun.

Căci nebun trebuie să fie
Cel ce nutreşte-a cuteza
La fala ce îmi aparţine
Şi a ieşi din vorba mea.

A n-asculta tu doar încearcă.
Plec spre o bătălie grea.
Din vie te voi face moartă
De vei ieşi din voia mea!”

Şoimul priveşte din fereastră
La scena cea de dinainte.
“Aceasta este şansa noaştră
De a-l trimite în morminte.”

IV
Pe malul unui râu de-argint
Murgul cel breaz şi-l odihneşte.
Şi cu o vorbă de alint
Oftează-adânc. Îi povesteşte

Tovarăşului său de drum
Cum i-au răpit-o dintre braţe
Şi a pierdut-o-n nori de fum.
El nu concepe alte soaţe.

Calul îi spuse cu avânt
Să-ncalece numaidecât
Şoimu-i trimise-apoi în gând
Imaginile din trecut.

V

Pe o câmpie înroşită
De seva zecilor soldaţi
Cu o privire mai cumplită
Regele-atacă ai săi fraţi.

Din rândul lor, ca un tăciune
Apare-un armăsar străin.
“Iat-o! E scumpa mea minune
Ce-am aşteptat-o cu venin.”

Şi după aceste cuvinte
Războinicul necunoscut
Deschide calea spre morminte
A regelui cel de temut.

Şi cu-o mişcare-ameţitoare
Se-ndreaptă spre-al său adversar
Şi cu o forţă-uluitoare
Tiranul e trimis spre-amar.

VI

Din camera cu multe gratii
O viaţă-ncepe-a pâlpâi.
Carla îşi odihneşte ochii.
Şi-nvaţă din nou a iubi.

Uşa-ncăperii se deschise
Şi el privea înmărmurit
La fata pe care-o iubise.
De-acum el iubea înzecit.

Mică Epopee

Acest volum e pentru Tine,
Lumină caldă-a vieţii Mele.
Din coapsele Tale, Copilă,
Pe al Tău piept, Sfântă Femeie,
Se odihneşte a Mea rimă...
Şi tot cu ea, braţele Mele.

Eu Te iubesc cum n-am iubit,
Te voi iubi cum Te iubesc,
Copilă..fagure de miere...

Îmi plânge carnea de pe Mine,
Pământul tremură de dor,
Fiorul este tot fior,
Dulce Copilă-a vieţii Mele.

La al Tău sân Îmi aflu hrana,
Şi rana de lume lăsată
O ungi cu mirul buzei Tale,
Copilă, inimă curată!

Din nou somn n-am, ci stau de veghe,
Precum poetul la azil.
Ei nu Mă biruie prin sânge,
Căci trupul Meu e sântă Lege.
Şi da! -i nevoie a alege.
Alegerea în schimb e grea,
Când toţi ce sunt în jurul Tău,
Îţi spun din start că ei nu vor,
A înţelege lucrul Tău.

Şi chiar atunci când a contat,
Ai fost singura care, 
Cu-n şut în dos, bine plasat,
M-ai readus pe-a Mea cărare.
Un mulţumesc e chiar infim
Să Îmi exprim recunoştinţa,
Şi am nevoie doar de timp,
Pentru a-Mi contura Voinţa.

Şi da! -i nevoie a alege
Să Te iubesc cum Te-am iubit...
Nu vreu la Tine-a renunţa.
Dar asta-Mi ceri. Aşa să fie!
Copilă, sfântă poezie,
N-am scop decât pe Mine Însumi,
Şi iarăşi iar cu mâna Mea,
Îţi cânt osane, ode-elegii.

Eu sunt demult-naintea Legii,
Căci din lumină sunt făcut.
Ce vrei a şti tu despre Mine?
Cum vrei să tot repet într-una
Că dragostea e numai una?

Sfânta Treime e aşa:
E Dumnezeu pe primul loc,
Căci numai el ne este Tată.
Apoi sunt Eu şi Duhul Meu.
Clar şi în plus mai e o fată...
Tu, Alexandro din Chişeu,
De câte ori văzut-ai oare,
Că trupu-Mi este de Evreu,
Iar inima de Leu de Mare?

Aşa e! Da! Mai am un dor!
Am să Te umilesc cu-amor,
Şi când am să Te leg de glie,
De carne te voi dezbrăca,
Şi mâna Mea, şi palma Mea,
Vor face dragoste cu Tine,
Topindu-Ţi astfel inima.

După ce Te-am evaporat,
Voi pune carnea Ta lal loc,
Legând-o iar cu sfântul foc,
Tu, întinată prin sfinţire,
Ai să mă duci la iarmaroc
Să-Mi târguieşti cu nesimţire,
Sufletul Meu pe-o nemurire.

Sălbatic, tandru şi gelos,
Eu voi tuna şi fulgera:
"Femeie, ce-i mai cu folos?
Eternitatea sau scânteia
Acestei vieţi cu care Tatăl
A binecuvântat Femeia,
Prefigurându-Mi-Te-n cale?
Nu vreu să Mă îmbrac în zale.
Oricum Mă simt cel mai pizdos,
Ca ancoră braţelor Tale."

Furioasă Tu Mă vei privi,
Vei spune iar să Îţi dau pace,
Iar Eu voi zice: "Vrei copii?
Dezbracă-Mă dar de cojoace!"

E noapte când scriu aste rânduri.
Însă am învăţat să fiu
Pustiu în suflet...totuşi viu.

Şi viu degrabă să ne dregem,
Cu vorbe aspre, cu praline,
Ca iepuraşii derbedei,
Exact cum fac două feline
În marşul lor prenupţial.
Când ne-om vedea, aşa să ştii,
Că sunt barbar: atac frontal!